Dacă mai demult voiam să știu tot,

acum nu vreau să mai știu nimic.

Vreau doar să crească depărtarea

să se întindă ca o pădure

să nu mai știi unde începe

și unde se termină.

Cu toate lacrimile plânse

am să încep să cresc o pădure

o pădure dedicată uitării

cu rădăcini durabile

de stejar.

 

N-am să aștept ceața bătrâneții

pentru a te uita

Am să lucrez la asta

ca un salahor

până-mi transpiră palmele

și mi se usucă ochii

Până uit chiar și de ce am început

să-mi muncesc sufletul așa.

 

Și într-o bună zi o să ne întâlnim pe stradă

Tu ai să depărtezi buzele a mirare

o să-ți tremure țigara dintre degete

și toate amintirile noastre

au să ți se îngrămădească în minte

formând o explozie de emoție

un anevrism sufletesc

 

Iar eu am să te privesc pentru întâia dată

– un străin cu mâini tremurânde –

și n-am să înțeleg nimic

din acest tablou bizar.

Pentru că între mine și tine

crescută cu lacrimi și muncă acerbă

se întinde o pădure infinită de uitare

cu rădăcini durabile

de stejar.

 

27 Februarie 2021